Poesia di Raffaele Lepore
La vigilia
Poesia in foggiano
Sò angòre ‘i sètte e ‘a case è già a remòre,
‘nze dorme chiù, pèrciò t’è menà ‘ndèrre
pecchè da chiù de n’ore, mamme e sore
stanne ‘mbastanne pèttele: … na guèrre
Arrìvene ‘i zijàne, ‘i caìnàte,
cke borze de verdure e panettune,
cavenzungîlle, mènele atterràte.
cìfele, baccalà e capetune.
Vénene a dà na mane ind’a cucìne
pecchè ne sîme assaje mo ch’è stasère!
Ognune s’ha pegghjàte ‘u mandesine
e mètte ‘a capa sotte a fà ‘u duvère.
Remùre de buttiglie, de tijèlle,
de rùtele, ferzole e porte apèrte,
sònane ‘a porte, uh, chè jacuvèlle!
Chi vène, dace ‘a gùrie e cerche ‘a ‘mbèrte."
Pe tutt’a case - e nn’è ca pò se nn’èsce -
se spanne ‘a ‘ddore, si accussì vûje dice,
d’i vrùcchele de càvele, d’u pèsce,
de l’aglie sfritte, ‘u capetòne e alice…
e allore te cunvîene d’ascì fore
ck’a scuse de jì a fa l’agùrie ‘a gènde.
Ma ‘e case d’i parînde, a tutte l’ore,
se sènde ‘a stèssa tambe, chiù pussènde.
Te danne ‘i pèttele cku mandèrine
- te l’è peggh’jà pe forze, è menà ‘nganne -
‘a cartellate e pure ‘u buccherine.
Salute a une, e vaje a n’âta vanne,
ma trûve sèmbe ‘i pèttele pe ‘nnanze ...
Pò t’arretìre e vide ‘a casa chjène
de gènde e crijature a tutt’i stanze!
Megghjèrete de corse se ne vène
ck’u piatte ‘mmane: «‘nn’è magnàte nînde !
«‘I pèttele sò càvede! ‘A dejùne ? ... »
«Pecchè tîne sta facce, nen de sînde? »
«Sarrà p’a fame, teh! Assàpre une!»
- «No, ne ne vogghje, grazie, hagghje magnàte,
me fece male ‘a cape, uvì quà ‘mminze! »
- «Quille è nu colpe d’àrie ch’è pegghjàte,
va jûche, va, fatte nu sètte e minze! »
T’assîtte, pîrde, e t’hanna sfotte pure;
quille ca chiù t’accide è ‘a cunfusione:
‘i lùcchele d’i grûsse e ‘i crijature,
‘u magnadische, ‘a tèlèvisione,
uagliune ca s’acciàffene pe n’ambe.
E tu staje là, cka cape ca te sckatte,
te ne jarrìsse, ... ma ‘nge stace scambe!
Se sèndene remùre de piatte:
- « Uagliù, lassàte ‘i carte ca se magne!» -
‘I mègghje poste sò p’i crijature,
tu t’è ‘rrangià, pe gavetà na lagne,
‘o zinne ‘u tàvele e ck’i spalle ‘o mure.
‘Nzeppàte ca nde pûje nèmmanghe môve,
magne e nen magne, assàpre e là rumane,
pò vènene ‘i poesìje, ... n’è sènde nove,
e mètte mane ‘a sacche, è batte ‘i mane!
‘I brìndese se sèguene a catène:
ck’a rime e sènza rime, ma se vève.
E tu è respònne! - « Uvì, stace de lène !»
- dinne ‘i parînde - « E brave, ‘nge parève! »
Te guarde ‘u ‘llorge o pînze: mò fernèsce;
te dole a cape e pò, ... nu poche ‘u vìne…
ma sînde a qualchèdune: «Mò se èsce,
e jame tutte quande ‘o Matutine! »
Nînde, nn’è cose; è proprie nu destine!
Te vîste cke na sanda paciènze, .
t’aggrighe ‘a l’âte ... oh, chè bèll’ària fine !...
Ma sì ‘rruvate a Chîese e già ‘ccummènze
‘a Mèsse de Natale ck’u Bommìne.
Nu vutta vutte, ‘u càvede, ‘u sedòre
chi grummulèje, chi fète de vine ...
chiù d’une ha vìppete,… e se sènde ‘a ‘ddore !
‘U stòmeche, già ‘nganne, nen ge ‘a face,
te manghe l’àrie, sînde ‘u fîte ‘a cère,
qualcune d’i parînde se ne vace
sènza nèmmanghe dice bonasère.
Mantîne ‘u saje tu come te sînde
cagne ckelore e pînze ‘ndummacàte:
quanda sprechìgghje, quanda solde ‘o vînde
chè sagrefìcie, tutte na jurnàte !
Ma finalmènde ‘a Mèsse s’è fernute:
nu poche d’àrie ..., ma nenn’è avastàte,
l’ùneca cose forse ca t’ajùte
è nu cucchiare de becarbunàte !
Da “Carosello foggiano” di Raffaele Lepore, 1970
